Crestina: Volume 1

Product Information

Despre creștinarea protoromânilor există două puncte de vedere, unul religios ortodox, altul laic istoric. Primul dezvoltă teoria conform căreia creștinarea a fost foarte intensă pe toată aria de răspândire a protoromânilor de la bun începutul etnogenezei, făcând parte integrantă din constituirea și identitatea poporului român; al doilea afirmă că procesul de creștinare a fost mai treptat (sec. III-V la sud de Dunăre, sec. V-VIII la nord), etnogeneza integrând desigur elementele religioase, dar fiind în sine un proces cu precădere lingvistic, prin formarea limbii protoromâne și generalizarea ei printre dacii și tracii din Imperiul Roman. Ambele teorii folosesc argumente folclorice (fondul mitologic, tradiții și obiceiuri, dintre care multe sunt anterioare creștinării, dar au fost bine conservate după aceasta), etnografice (paralelisme și diferențe față de popoarele vecine), arheologice (bazilici, necropole), arhivistice (documentele și cronicile vremii) și istorice (dezvoltarea bisericii, limba liturgică, organizarea), interpretându-le fie în favoarea intensității vieții creștine încă de la începuturile formării poporului român pentru a demonstra că acesta a apărut în istorie în paralel și chiar prin simbioză cu creștinismul ortodox, fie pentru a sublinia o creștinare mai târzie, odată cu slavii, și o constituire a structurilor bisericești ale românilor în cadrul primelor state bulgare, în sec. VIII-IX, cu limba slavonă ca limbă liturgică, și sub obediența Patriarhiilor din sudul Dunării ( Constantinopol, în alternanță cu Ipek și Ohrid în vestul țării și cu Târnovo în estul țării). Creștinarea slavilor sudici odată cu populația romanică n-a fost completă decât după secolul al zecelea, cinci secole după forțarea liniei de apărare Constanța- Cernavodă (a „ valului lui Traian" ) întărit cu toate fortificațiile limesului dunărean al Imperiului Bizantin. Bart Ehrman estimează că în 60 d.Hr. erau multe sute de creștini în toată lumea (dar nu zeci de mii de creștini). [9] Un volum publicat de editura Universității Cambridge dă următoarele numere: 1400 de creștini în 50 d.Hr. și 7400 de creștini în 100 d.Hr. (cu mențiunea că acestea sunt estimate plauzibile și nu date absolut certe; în alte pagini Keith Hopkins ⁠( en) estimează că erau circa 7000 creștini în 100 d.Hr.). [10] [11] Articolul inițial care oferea aceste date a fost publicat la editura Universității Johns Hopkins. [12] Sfântul Niceta din Dacia Mediterranea a fost un episcop care a propovăduit Evanghelia în Dacia și a preschimbat neamuri barbare, în popoare blânde († pe la 414) [14]. Nicolae Iorga [15], Constantin C. Giurăscu [16] și Radu Vulpe [17] au scris că activitatea de evanghelizare a lui Niceta s-a realizat atât la nord, cât și la sud de Dunăre. secolul al XX-lea multe țări au avut regim comunist, care propaga o ideologie ateistă (stat ateu sau ateism de stat), cu sau fără toleranță pentru religiile tradiționale/majoritare.

Psalmul 134 Muzică crestină veche|Muzică de relaxare și Psalmul 134 Muzică crestină veche|Muzică de relaxare și

Bart D. Ehrman, Lost Christianities: The Battle for Scripture and the Faiths We Never Knew Probleme Cristologice [ modificare | modificare sursă ] Istoria creștinismului sau istoria bisericească este, deopotrivă, o disciplină a istoriei și a teologiei, care se ocupă atât cu studiul evoluției credinței creștine, cât și cu studiul instituționalizării și răspândirii creștinismului, de la începuturi și până în zilele noastre. Creștinismul a apărut în prima jumătate a secolului I, fiind credința unui grup de evrei palestinieni care l-au identificat pe Isus din Nazaret cu Mesia. secolul V e.n., apare o nouă erezie creștină numită monofizism. Această erezie a fost predicată de către Eutihie (348-454 e.n), un călugăr din Constantinopol, care a afirmat că Iisus Hristos are o singură natură, una divină - de aici și numele de monofizism (o singură natură). Această erezie era în dispute grave cu arianismul, ce susținea că Isus are tot o naturā, dar umană, nu divinā, cum susțineau monofiziții. Eutihie, împreună cu Dioscor, un alt călugăr, au predicat în întreg Orientul Mijlociu. În anul 451 e.n, pentru a combate erezia, împăratul Marcian a convocat un nou sinod ecumenic, Sinodul al IV-lea sau Conciliul de la Calcedon, la care au participat peste 370 de episcopi, printre care Patriarhul Anatolie al Constantinopolului, cinci delegați trimiși de Papa Leon I și Chiril din Alexandria, Patriarh al Alexandriei și reprezentant al Patriarhiilor de Ierusalim și Antiohia. La sinod s-a luat hotărârea că Isus Hristos are două naturi (una umană și una divină) - lucru aspru criticat de Patriarhul Chiril al Alexandriei și de Patriarhii Ierusalimului și Antiohiei, care erau adepți ai monofizismului. În acel moment s-a produs Schisma Bisericilor Orientale, când zona a treia s-a despărțit de celelalte două zone, iar Bisericile Alexandriei, Ierusalimului și Antiohiei s-au autointitulat Necalcedoniene (pentru că nu acceptau Sinodul de la Calcedon) sau Vechi-Orientale sau Copte (egiptene) pentru că sediul acestei erezii monofizite s-a aflat în Egipt, la Alexandria. Provinciile din Orientul Mijlociu au rămas sub controlul Imperiului Roman, dar au păstrat credința lor monofizită, rămânând izolate de celelalte 2 zone și de sinoadele lor. În secolul VII e.n. apare o nouă religie monoteistă, în Peninsula Arabică, religie numită Islam, ce ia în stăpânire populația arabă, zona a treia destrămându-se, convertind populația ei la Islam, iar Patriarhiile Copte rămânând fără nicio putere, singurele zone creștine rămase fiind Europa Apuseană și Europa Răsăriteană, rămase în conflict reciproc. Hopkins, Keith; Kelly, Christopher ( 2018). „12 - Christian Number and its implications”. Sociological Studies in Roman History. Cambridge Classical Studies. Cambridge University Press. p.442. ISBN 978-1-107-01891-4 . Accesat în 10 iulie 2022. Fundamentalismul este opusul teologiei liberale, zisă și modernism. Fundamentaliștii resping aplicarea metodei istorice (critica surselor sau critica istorică) la textele sfinte și religiile proprii. De asemenea, ei resping datele științifice care contrazic interpretarea pe care ei o dau Scripturii.Carrier, Richard ( 2 iulie 2014). „The prospect of a Christian interpolation in Tacitus, Annals 15.44”. Vigiliae Christianae. Brill Academic Publishers. 68 (3): 264–283. doi: 10.1163/15700720-12341171. Goții devenind arianiști, unul dintre ei, adept al ortodoxiei, anume Sava Gotul, a fost înecat în apa râului Buzău de soldații regelui got Athanaric, la 12 aprilie 372. Sfințit de biserica ortodoxă, moaștele sale au fost venerate și păstrate de Sfântul Vasile cel Mare din Cezareea Cappadociei.

Istoria creștinismului - Wikipedia

Jean-Marie Mayeur, Charles und Luce Pietri, André Vaucher, Marc Venard (Hrsg.): Die Geschichte des Christentums. Religion Politik Kultur. Deutsche Ausgabe herausgegeben von Norbert Brox, Odilo Engels, Georg Kretschmar, Kurt Meier, Heribert Smolinsky. Herder, Freiburg i Br. 1991ff (14 Bände, Online: Prezentare) din secolul al V-lea, Biserica Răsăriteană era în conflict cu Bisericile Copte din sudul imperiului, care propovăduiau răspândirea ereziei monofizite. Deoarece Patriarhiile Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului deveniseră copte sau monofizite, au fost puși în aceste orașe și câte un patriarh grec ce era în comuniune cu Biserica Bizantină. În secolul al VII-lea a apărut Islamul, o nouă religie înființată de Profetul Mahomed, religie ce a unificat triburile arabe într-un Califat (Imperiu) și care a intrat în război cu Bizanțul, cucerindu-i provinciile sudice, unde erau monofiziții și patriarhiile lor copte și convertind, astfel, mulți dintre ei la islam. Începând cu anul 814, slavii sudici păgâni au dezlănțuit persecutarea creștinilor în spațiul Bulgariei, afectând, probabil, și creștinii români [31]Inscripția tombală din mormântul celor patru martiri de la Niculițel, arâtând clar numele lor: Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos Cavou socotit paleocreștin de arhiepiscopia Tomisului (în ciuda lipsei de simboluri creștine) descoperit la 25 februarie 1988 la Tomis ( Sciția inferioară) Evoluția bisericii în țările române înainte de înființarea Bisericii Ortodoxe Române, după Iorga, Popescu și Popp Perioada creștinării timpurie a populațiilor nord-dunărene, oricare ar fi ele, a lăsat puține mărturii arheologice și documentare în afara Dobrogei, majoritatea dovezilor fiind mai ales de natură lingvistică, iar rarele obiecte cert creștine, cum este Donariul de la Biertan, fiind interpretabile și ca simple tezaurizări fără semnificație religioasă pentru posesori. Din aceste motive, s-a vorbit uneori de populații "criptocreștine", iar perioada este în controversă între istoriografia bisericii, care afirmă prezența timpurie a creștinismului ca parte integrantă a etnogenezei poporului român, și istoriografia academică, pentru care nordul Dunării a fost o parte din Barbaricum, păgân până în secolul VIII [3]. După istoricul creștinismului și arheologul Pr. Ion Barnea, au existat două moduri de difuzare treptată a creștinismului popular de limbă latină, mai tardive, printre dacii liberi și printre vlahii (protoromânii) din nordul Dunării: pe de-o parte păstoritul ( transhumanța reprezentând, an de an, o cale de schimburi culturale între zona carpatică, Balcani și zona pontică), și pe de altă parte negustorii (care se deplasau cu stofe, mirodenii, mătase și produse manufacturate la nord de Dunăre, de unde se întorceau în imperiul roman de răsărit (bizantin) cu sare și aur). Lipsa unor lăcașuri de cult în anumite perioade poate fi explicată și prin persecutarea creștinilor latinofoni de către slavii păgâni și apoi de către păgânii avari, pecenegi, cumani și tătari. Termenul de romanus/român a fost și o caracteristică identitară la români, însemnând creștin [4] Nicolae Iorga a scris despre cruci (troițe) și biserici că „Pe timpurile mai vechi decât domniile noastre, până și bisericile de lemn erau foarte rare. Atunci, în jurul unei astfel de cruci se făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic [5] Pentru creștinii timpurii, noțiunea de biserică nu implica existența unui edificiu construit special, ci doar comunitatea de credincioși. [6] Mormântul celor patru martiri de la Niculițel. Creștinismul în Dobrogea [ modificare | modificare sursă ]